Gunoiul ca stare naţională

Mergi pe o stradă sau într-un tren, vezi coji de seminţe: şti unde te afli! În România!
În România în care mă mişc cam zece luni pe an, ochii mei nu văd decât un uriaş tomberon de modă veche (fără clasarea gunoaielor), iar nările respiră cel mai des doar aer care vine de la emanaţii neplăcute (fum de coş, de mirişte arsă, pufăit de dacii pensionabile, cadavre de animale terciute pe şosele, resturi menajere fermentate, iz de nespălaţi şi asudaţi înghesuiţi, peisaje cu baligi concurate de fecale umanoide). Şi, mai ales, un uriaş univers al flaconului de plastic, de toate formele, culorile şi mirosurile!
Mergem "la excursie", înjurăm pe cei care ne-au maculat locul de lângă apă cu restul de conserve de sardele. Găsim colţul de rai care ne îngăduie să punem pătura. Dar, drept mulţumire, îl maculăm cu un mic borcănel de muştar!
Pe toţi creatorii şi întreţinătorii de coşuri de gunoi îi dispreţuim pentru inutilitatea faptelor lor.
Este "naţional" gunoiul? Este o mică mostră de cum ştim să fim "oameni de societate"?
Tolerarea gunoiului este cel mai bun indiciu pentru nesimţita toleranţă faţă de anormal, amoral, ticălos şi ce mai vreţi... (cu vârf în politică).